3 mar. 2009

povestea canarului sau marea lipsa de inspiratie.

              Vreau sa va spun o poveste.Nimeni nu imi spune o poveste ca la carte,si parca nimeni nu vrea sa auda una spusa de mine.De ce nu se gasesc persoane care sa inteleaga minunatia povestilor?De ce sunt ele minunate?Pentru ca tind spre perfectiune dupa parerea mea,avand intotdeauna un final fericit.Majoritatea povestilor sunt cam proaste intradevar,prin faptul ca se aseamana.Cel mai mult ma enerveaza fetele gen ,,Cenusareasa,, care din foarte amarate ajung sa fie mari printese. un echivalent al lor in zilele noastre ar putea fi cele care se casatoresc sau doar ,,dorm,, cu persoane capabile sa le intretina.Si NU o sa dau exemplu pe iri si moni.ups:))deja am facut-o:)).               A fost odata ca niciodata un canar. Era si o fetita ce mergea tinuta de mana de un om inalt si frumos. Se asemenau prin parul negru ca taciunele si ochii verzi. Erau intr-un targ,fiica si tata. Ea a vazut micutul canar ce statea intr-o colivie. Canta foarte frumos si zbura cu o usurinta inexplicabila,ca si cum nu s-ar fi vazut imprejurat de gratii. L-au cumparat pe loc.              Au trecut mai multi ani. Fata a crescut iar canarul a ramas neschimbat,ca si cum ar fi fost vrajit sa nu treaca timpul peste el. Era intradevar un canar magic,pt ca putea sa vorbeasca din priviri cu persoana la care tinea cel mai mult. Astfel se intelegea el cu fetita,devenind cei mai buni prieteni care au existat vreodata. Erau de nedespartit,iar el nu statea in colivie. Nu avusese niciodata una,pt ca negustorul l-a dat intr-o cutie,colivia avea sa ii mai fie de trebuinta. Oriunde mergea ea era si el,pe umar. Odata cu trecerea timpului inevitabilul le-a ajuns minunata prietenie din urma,iar fata s-a casatorit. A plecat si l-a lasat pe micul canar in vechea casa,de la marginea orasului. I-a dat in schimb in dar ceea ce isi dorise el de mult....de foarte mult....o colivie. Ca orice pasare respectabila. Dar la ce bun daca il lasa acolo?si ea pleca intr-o alta casa,unde el nu avea sa dea din aripi niciodata? Intotdeauna se bucurase ca e pasare,pt ca putea sa zboare. Dar acum ar fi vrut sa fie orice dar nu pasare,ca sa poata varsa macar o lacrima. Pasarile nu plang...si el nu putea sa ii dea de inteles fetei cat de mult suferea. Ii spunea prin micii ochisori negri,si totusi tot ceea ce simtea era inexplicabil prin complexitate. Chiar atunci cand fata isi lua larevedere de la el,cand il vedea printre ultimele dati el a simtit ca in ochii ei se uita in gol,si ca nu ii mai poate spune nimic. Il tinea in mana asa mic ,galben si parca neajutorat udandu-l cu lacrimi de parasire.,,nu imi mai vorbesti...,, spuse ea in soapta aproape,iar el isi lua zborul,fara sa se mai uite in spate.               A stat intr-un brad din padurea apropiata,auzind huruitul rotilor trasurii ce o ducea pe micuta lui fetita departe,prea departe. Dupa sapte zile in care a incercat sa mai comunice si cu alte animale din padure s-a intors ros de foame si de vremea rea la vechea casuta....de la marginea orasului...langa padure. Nu a reusit,poate ca cineva gresise cand il facuse pe el animal si nu om.,ba mai mult...il facuse chiar pasare ca sa nu poata plange. Tatal ajunsese un batran ursuz ce aproape ca il inspaimanta pe dragutul nostru canar.             De cum l-a vazut l-a bagat in colivie si l-a inchis acolo. I-a pus niste graunte si apa,apoi a inchis usa . Statea chiar in camera ce fusese a fetitei,care acum era complet goala. Luase cu ea chiar si carpeta,pt ca voia sa se simta ca acasa acolo unde se ducea. Colivia lui era pusa pe un scaun adus din bucatarie,in partea opusa singurului geam ce lumina camera la asfintit. Era o odaie mica,ce parea acum teribil de trista. Totul parea trist fara ea acolo. In fond cum altfel ar fi putut sa ramana?era o casa mica si modesta,cu un batran si un canar.              Mosul nu deschidea usa camerei cu zilele,schimbandu-i apa o data sau de 2 ori pe saptamana. Si daca la inceput micutului canar ii placea casa lui,colivia,pe care si-o dorise atat de mult,acum incepuse sa se sature de ea. Voia sa poata zbura din nou. Dar aceasta dorinta I s-a dus repede in aer,odata cu gandurile si veselia lui. Si-ar fi dorit sa nu mai poata sa gandeasca,pt ca nu isi facea decat rau.                  De ce sa isi mai doreasca libertatea?era imprejmuit de lite impletite,care I se pareau cateodata mai groase decat picioarele scaunelor. Si nu mai am nici un chef sa termin ce am inceput.pt ca am mai scris,dar negrisor face figuri si s-a dus naibii toata continuarea.oricum era o tampenie de la inceput. Ideea e ca pana la urma....nu mai vedea rostul dorintei normale de eliberare. Ar fi ramas oricum in camera acea goala. Si daca prin absurd ar fi reusit sa ajunga la fetita,oricum nu mai putea vorbi cu ea. Practic...era totul pierdut.-asa cum sunt atat de multe alte lucruri.

2 comentarii:

just_andra spunea...

dci mi-ai taiat tot elanu de citit..un inceput asa d frumos si un final care lasa de dorit..macar mai faceai o parte a doua...

Amy spunea...

frumoasa povestea. astept sa povestesti si finalul candva. :)