Pisica albastra pe gardul verde

O zi. Normala. Nu pot descrie soarele sau norii, nici ploaia sau vantul, caldura sau frigul. Nu pot descrie toate astea pentru ca nu ele conteaza. Conteaza doar pisica albastra pe care am vazut-o plimbandu-se pe un gard verde. Calca exact asa cum imi imaginam eu ca pot sa o fac cand eram moarta de beata, cu varfurile ghearelor pe varfurile de tabla verde. Poate din cauza contrastului total fashion-in cum i-ar placea cuiva...nu am mai tinut eu minte alte detalii. @ Din fericire, atunci cand am intalnit pisica mergeam perfect normal, fara nici o tentativa de a calca doar in degetul mare si am retinut conversatia cu ea. A intors capul, m-a vazut si s-a dat jos, asteptand sa ajung in dreptul ei. Iata ce mi-a zis: @ - Vezi tu, Romina, inima e ca o cetate, stiu ca suna patetic, dar crede-ma! Asa e. Nu degeaba exista vorba asta. Problema apare cand oamenii cred ca cetatea trebuie cucerita, iar cand e cucerita cu forta nu mai vorbesc. Nimeni nu se gandeste sa emigreze acolo, sa aiba o casa si sa nu o mai paraseasca niciodata. Nu. Toti vor sa ii darame zidurile, sa ii omoare regele si sa troneze sorbind sangele supusilor credinciosi ce curge pe strazile asediate. Mare cucerire! Ceea ce e si mai amuzant este ca noii domnitori se mai mira de ce sunt singuri, de ce totul incepe sa se darame in urma luptelor, de ce ard bibliotecile pline de istoria oamenirii? Oare de ce? @ -Vezi tu...o cetate din evul mediu avea la intrare strajeri. Automat cei care tot insistau sa intre, in loc sa astepte zilele de sarbatoare cand portile erau deschise tuturor, deveneau suspecti prin repetatele incercari si strajerii deveneau si mai asprii. Daca e sa te gandesti la inima, nu ca organ, ai sa observi ca dupa fiecare daramare de ziduri(in urma careia inima nu se poate reface) devine ea insasi un zid, o fortareata, o inchisoare a intunericului, dar totusi necucerita. Cel mai bine in aceste situatii ar fi ca nimeni sa nu mai incerce sa o cucereasca, dar sa ii refaca zidurile. Dar nu se intampla asta. Cateodata exista cate un vierme care vrea sa intre si acolo, sa fie in mijlocul castelului! Dupa ce o gaureste nu mai poate urma decat necroza care transforma totul intr-un puroi. Viermele poate sa inoate, sa caute o pluta, sa se adapteze sau sa plece. Dar ar fi de-a dreptul absurd sa mai caute locuinta sau confort dupa asa ceva. @ Tacere. Pisica a facut o pauza de cateva secunde, apoi a adaugat: @ -Iar tu esti plina de puroi, draga mea. @ -Crezi? @ -Imi dai un pic de cer? @ -Dar cum as putea sa iti dau daca nici macar nu il ating? @ -Nu atingi nici ceea ce e la tine in buzunar, asta nu inseamna ca nu poti sa o faci, mai ales cu ceva care e atat de usor pentru tine... @ - De ce ar fi usor pentru mine? @ -Cand deschizi ochii nu e usor sa vezi? @ -Ti se pare ca sunt capabila sa inteleg ceva? @ -Nu. @ -Atunci de ce ma mai intrebi? Speri ca le voi tine minte si ca la 80 de ani voi fi in stare sa le inteleg? @ -Nu neaparat. Stiu ca ai un blog mov care are nevoie de un post nou pentru putinii lui cititori si m-am gandit ca aparitia mea te-ar putea ajuta. . @ -Merci... . @ Apoi pisica zambi. La inceput fara a isi arata dintii, dupa care toti coltisorii luciosi au aparut de sub blanita albastra. A sarit inapoi pe gard si a plecat, leganandu-si elegant posteriorul in mersul pe varfuri, exact asa cum as fi vrut sa fac si eu.