Anul 9.

Pur si simplu se intampla. Nu ai cum sa opresti ceea ce o sa se intample. Trebuie sa scriu,asa din respect,pentru ziua de maine,pentru ca maine vine dupa azi. Pentru ca se intampla sa treaca secundele,minutele,orele,zilele,saptamanile,lunile si anii,fara ca eu sa imi dau seama. Fara sa observ schimbarea pe care o sufar,ba mai mult,am senzatia ca nu o sufar. Am aprins deja lumanarea. Ma priveste din patru locuri,patru poze diferite,puse una langa alta. Are alti ani in fiecare poza,si doar in ultima mi se pare ca il cunosc. Cea mai recenta daca ii pot spune asa. Nu stiam ce fel de lumanarica i-ar placea. De vanilie...portocala...mere?am ales de mere pana la urma...m-am gandit ca poate asta i-ar fi placut. Cu fiecare cuvant pe care il scriu nodul din gat creste. Apoi se opreste,apoi iar mai creste. Fara sa vreau cred ca iese un text asa amuzant. Dar pana la urma...de ce ati fi voi tristi? E ceva ce nu are legatura cu voi. Deabia daca ati auzit de ceea ce va voi spune,si oricat v-as spune tot nu ati intelege pe deplin totul. Credeti ca e o hiperbola? Nu e,pentru ca nici eu nu inteleg totul. Ceea ce ma intristeaza mereu cel mai mult este ca nu imi mai aduc aminte. Am senzatia ca nu am ce sa imi aduc aminte. Ca si cum amintirile alea nu ar exista in capul meu. Cu cat ma gandesc mai mult,cu atat descopar mai multe si mai multe explicatii plauzibile sau aberante. Poate ca atunci am murit si eu? De ce nu?...singurul lucru pe care sigur nu l-ati uita ar fi moartea voastra. Nu? Gandurile legate de tema asta se repeta iar si iar,totusi cu o frecventa mai scazuta decat anul trecut. Credeam anul trecut ca sufera pentru mine,si pentru ca eu tot plangandu-l in invoc si nu il las se odihneasca. Acum cred ca ma iarta pentru ca nu ma mai prea gandesc. As vrea totusi sa fie sigur ca nu l-am uitat...si ca nu o sa il uit niciodata. Aberant ca intotdeauna,nu am cum sa ii spun asta. Nu am cum sa ii spun nimic,dar mai vorbesc totusi cu el. El trebuie sa ma ierte atunci cand gresesc. De altfel,nu prea ar avea incotro...cum sa ma certe? Si ma enervez,ma enervez rau. Pentru ca poza mi-l arata pe omul din ea,dar eu nu-l mai vad in cap pe cel din realitate. Decat pe cel din poza. Probabil spre sigur ca daca ar fi trait pana la urma relatia asta atat de stransa s-ar fi degradat. Desigur,nu de tot,dar suficient incat sa nu mai constituie o trauma. Dar evident ca nu a fost asa. A fost o lovitura la o varsta prea mica. Din cauza asta m-a traumatizat. Eu nu mai sunt copilul ala care il tinea pe genunchi sau in brate,caruia ii facea topagan sau il dadea in leagan,sau il invata sa mearga pe bicicleta. Pentru ca mai nou ,,sufar,, cu romana,ar putea fi vorba de tema paternitatii. Poate ca mica fiind,vedeam in bunici niste parinti. Da...de ce nu? Este chiar plauzibil. In continuare se mentine senzatia ca el era singurul care ma iubea,ma intelegea si care avea incredere in mine. Ma vedea perfecta,ceea ce nu a mai facut nimeni. nu.nu ma mintea. El ii spunea si lui mamaie ce talent am cand faceam niste inimioare lunguiete si strambe pe un caiet vechi de matematica,cand incepeam sa cant prin curte...O sa ii spun eu si acum cine nu ma lasa pe mine sa cant...stiu eu ca o sa treaca sa ma vada...macar in seara asta... Imi e asa de dor de el...asa de dor....si nu am ce sa fac...decat sa astept sa il intalnesc. Mi-am amintit un vis...si am inceput sa zambesc...ei...daca o sa il visez si la noapte macar nu o sa mai am unghiile rosii. Anul asta,dupa ora doisprezece,o sa moara iar,pentru a9a oara.tataie mai baiete,printul.Dar ce sa stiti voi? Lui.