Vizita traumei mele

                             Nu doresc nimanui sa se simta atat de singur cum ma simt eu cateodata. Mi se spune ca sunt rea,iar eu recunosc ca imi place singuratatea. Nu mint pe nimeni,decat pe mine. Si Dumnezeu mi-a dat atata drept incat sa imi fac rau singura. Nu va bucurati prea repede! Nu inseamna ca prezenta voastra ma bucura. Sunt foarte convingatoare si reusesc sa ma pacalesc. Afisez o figura multumita de sine,pentru ca in fond,simt cel mai adesea ca tot ceea ce sunt se datoreaza propriei persoane. Stiu ca egoismul meu pare fara limite,dar tot eu stiu ca ele exista,si nu am curiozitatea sa le cunosc.          Ma multumesc la a-i multumi pe ceilalti. Incerc sa traiesc prin fericirea lor si nu reusesc. Ar insemna sa stau prea mult langa ei. Sa ii vad cum respira si cum prea des incearca sa imi vorbeasca si se mai si asteapta sa le vorbesc. As lua cateodata o oglinda si le-as pune-o in fata. ,,VORBESTE!,, poate asa ai sa intelegi la ce teroare ma supui. Ah scumpa figura de stil e hiberbola! Scumpa abilitate e naivitatea altora in momentele mele de luciditate! Ma face sa ma simt sus,mai sus,mai sus...pana cand parca plutesc. Dar dintr-o data a naibii constatare! Nu am aripi. Foamea de stiinta m-a facut sa cunosc gravitatia.           Nu doresc raul meu decat unui singur dusman. Cumplita deziluzie! Nu-l am! Dar stiu cine ar putea fi. Dar nu exista! Si nu pot deci sa imi imaginez o mogaldeata chinuita de tot ceea ce ii doresc eu. Imaginatia mea sufera de aceasta constrangere,de o realitate ce nu poate fi pacalita.Presupun ca acum apare intrebarea mai mult ironica...ce rau?:))          Poate ca nu mai e nici un rau. Poate ca a fost chiar bine. Poate ca asa a fost cel mai bine! Iar eu,in imensa mea prostie nu imi dau seama de asta. Stiu ca daca as fi desteapta as trece peste,as depasi momentul,as accepta trecutul si m-as impaca cu prezentul. Dar este atat de real ca nu sunt capabila sa fac nici una din toate astea! Acel ,,nu pot,, pe care il urasc.          Ma uit la mainile mele. Imi dau seama ca am depasit intamplarea. Am acceptat cele petrecute. Dar a ramas trauma. A ramas defectiunea. Aia nu vrea sa treaca! Si nu stiu cum sa scap de ea! Simt ca ma tine strans de tot in brate. Nu pot sa scap. De fiecare data cand incerc parca ma strange si mai rau,pana raman fara aer. Apoi ma las moale,caci stiu ca nu imi voi gasi scaparea. Deabia cand ii cad prada cu totul mai slabeste stransoarea si ma lasa sa iau o gura de aer.          Trauma asta a mea e atat de cruda incat atunci cand ma vede scaldata in lacrimi imi spune sa nu mai plang,ca ma fac fata urata. Pe mine atunci ma pufneste plansul si mai tare,pana ce imi simt amortite mainile si picioarele,capul imi vajaie si urechile imi tiuie;iar ea ma face sa ma simt o criminala,caci nu ii dau ascultare. Si plang si plang...pana ce simt ca am sa lesin. Dar a naibii sanatate...mai curand ma innec si tusesc si mi se ia orice urma de respiratie,mai curand imi bate inima ca scapata din gara si ochii se fac rosii si ma ustura ca de fum,dar niciodata nu pot sa scap intr-un fel convenabil de vizita traumei mele.             Nu vreau asta! Din simplul motiv ca nici ceilalti nu ma vor pe mine asa. Oare? Stiu ca intr-o buna sau rea zi voi afla raspunsul tuturor intrebarilor mele. Pentru multe el va fi acelasi:nu mai conteaza.Dar Doamne cat de bun ar fi fost daca il aveam la momentul potrivit!            Ma gandesc mult la iubire,la dragoste. La ce inseamna ea si cum se manifesta. Atunci ma simt parasita,si fara sansa sau speranta de a mai fi iubita vreodata. In mintea mea schimonosita In mod barbar de acesta trauma,eu am fost iubita o singura data. Nu cred in repetitie,asa cum voi nu credeti intr-o alta inviere. Singura persoana care m-a iubit vreodata pe lumea asta m-a lasat si ea singura. Si a trecut mai mult timp de cand a plecat fata de cat m-a iubit pe mine. De asta sunt eu singura. Pentru ca nu am cum altfel sa fiu. Timpul a fost si el atat de cumplit incat acum raul se travesteste in adevar,in real trecut. Face magnificul un banal,ma face pe mine un papitoi cu idei mari,prea mari pentru intreaga mea fiinta. Vreau sa spun ca poate persoana aia nu simtea decat ce trebuia sa simta,ceea ce era normal din acea postura,si ca eu dramatizez totul,eu fac totul mult mai tragic decat a fost de fapt. Poate ca totul nu era decat o aparenta necesara,iar eu am transformat-o intr-o esenta existentiala. Trauma asta face parte din mine. M-a modelat de-a lungul anilor. M-a facut sa nu uit de unde am plecat si unde trebuie sa ajung. Poate ca asa trebuia sa fie.       Nu mai am ce sa spun si acum mint. As vrea doar sa nu fiu condamnata pentru ceea ce simt si traiesc. Nu am pretentia ca cineva sa inteleaga cum e sa te simti SINGURA pana in clipa ce vei muri si te vei duce de aici. Nici ca cineva sa inteleaga fericirea singuratatii mele aparente,caci doar atunci eu raman cu mine,si doar in mine il mai pot gasi pe el. Pentru ca persoana aia e un el,este tataie.