Ce ai vrea sa visezi la noapte?

Ce ai vrea sa visezi la noapte? Ai vrea sa visezi ceva in fiecare noapte?Ai vrea sa vezi viitorul codat sau necodat in timpul noptii?Ai vrea sa ti-l amintesti sau sa il uiti?Ai vrea sa ai vise pufoase...si relaxante?Sau vise in care actionezi din plin si esti in centrul atentiei? Un post despre somn?Asta da pana de inspiratie,culmea,chiar imi e somn.Dar in momentul de fata vad somnul ca pe o temnita.Imi incuie ratiunea,dand drumul inconstientului si subconstientului.Nu imi mai amintesc de mult ce visez.Decat unele vise prea traumatizante,in care cineva drag moare si apoi dimineata esti vesel...Teribil de trist mi se pare somnul la ora asta,si teribil de dulce in timpul zilei. Oameni de noapte..am vazut un documentar despre asa ceva.Era un regizor care avea aceasta problema.Nu cred ca sunt om de noapte...si mai ales de la toamna nu voi mai fi.Dar pana atunci vreau sa traiesc noaptea.Acum e mai liniste,se aude pianul mai bine.Nu canta nimeni la el.Am ajuns sa aud ce nu exista?Nu....dar ascult pe youtube:-j. Poate ca noaptea visez ca stiu sa cant la pian nu?Oare ma vad si eu pe campii intinse si linistite,unde soarele nu arde si vantul adie?Nu. Somnul meu pare o moarte.Nu ma trezesc decat dupa 7-8 ore,fara sa ma fi miscat,visat ..nici macar tresarit.Ma trezesc mai obosita decat m-am culcat,cu ceata si ameteala in cap.Vad farfuria de inghetata pepene bomboane fistic sau orice alta chestie rontaibila in miez de noapte si imi dau seama ca a mai trecut o zi.Am mai imbatranit un pic,si nici macar nu mi-am dat seama. Acum trag de timp.Dorm prea mult,sau am o stare de somnolenta pe tot parcursul zilei,mai putin seara.Unde va ajunge viata mea?Ce amintiri voi mai avea din ea,daca nici macar visele nu mi le amintesc? Cu totii gresim...cateodata deliberat.Interpretarea este vesnica problema.In general cand facem o magarie cautam interpretarea cea mai convenabila pentru noi....in speranta ca o va accepta si celalalt.Dragostea de sine ajunge adesea sa ne faca sa credem ceea ce noi am conceput. Oamenii raman blocati in trecut pentru ca au lanturi.Oamenii au lanturi,pentru ca se leaga singuri cu ele.Unii si le incolacesc atat de mult incat se sufoca singuri,iar lantul devine o anaconda,care dupa ce isi sufoca prada,o inghite.Si gata,chiar daca sarpele va fi omorat,nu vor mai fi recuperate decat ramasitele celui inghitit.Ca si cum la un moment dat lantul capata viata,desi practic el nu are nici o putere,dar vointa lui devinte dorinta celui ce il are. Lanturile sunt atasamentele emotionale atat de fiinte vii,cat si de obiecte.Oamenii se leaga incontinuu de multiple lanturi,in speranta ca nu vor cadea.Problema este ca ei nu se multumesc sa se tina,ei se leaga bine,sa se asigure! Atunci...de ce sunt oamenii nesiguri?De ce au oamenii nevoie de afectiune?Nu suntem robotei pt ca suntem oameni nu?Orice intrebare mi-as pune,tot eu mi-as raspunde.Si desigur,voi ajunge sa cred raspunsul care mi se va parea cel mai bun,poate cel mai convenabil.Adica daca as continua sirul,si as intreba de ce sunt oamenii oameni,as raspunde pt ca la nivelul asta au ajuns monadele lor,pt ca pana aici au platit cum ar veni. Cum as putea eu sa accept ideea ca nu exista o cauza pt motivul existentei noastre in aceasta forma?Nu as putea,dar asta nu inseamna ca nu ar fi adevarat. E toiul verii,e prea prea cald,si totul e prea simplu momentan.Este bine,doar e vacanta,dar viitorul nu pare sa aduca ceva bun,sau mai bine zis,ceva interesant. Ce poate fi mai trist decat sa prevezi un viitor teribil de normal,banal...Stiu ca sunt multe persoane care au aceasta problema,dar ca si ele,nu m-am intrebat ce ar fi cu adevarat interesant.Ce ar putea fi? Asta voi visa la noapte,si tot asta voi uita dimineata.Noapte buna.

idiotii

-ii vezi?

-nu.

-uite-te mai bine!

-nu.

-ce nu?tu chiar nu ii vezi?

-nu.

-esti idiot.altceva nu stii sa spui?

-nu

-cum nu?

-nu

-hai termina.ce te-a apucat.ii vezi sau nu?

-nu.

-dar sunt peste tot!

-nu!

-tu esti chior!oriunde te-ai uita,tot ai sa ii vezi.

-NU.

-chiar si daca privesti in gol,ai sa vezi umbra lor alba...lasata in aer...

-nu

-iar aerul e racorit de zborul lor...

-nu.

-absolut fantastic,altceva nu mai poti spune?

-nu.:))

-mai si razi?!?!de ce razi?!?!

-nu.

-ce nu?

-nu.....am sa iti spun de ce rad.nu.

-ai vorbit!!!!!

-nu.ti s-a parut. de fapt nu am vorbit.singurul lucru adevarat de aici este ca TU esti un idiot,nu eu.iar EI nu exista,existau doar cei din mana ta,pe care mi i-ai aratat initial,iar ei s-au topit,iar eu nu mai aveam ce sa mai vad idiotule!aia nu sunt fulgi,doar aia din mana ta erau,pentru ca erau in mana ta intelegi?nu cred ca intelegi,nici nu am pretentia asta,din moment ce tu nu stiai ca EI nu erau de zapada,dar erau de gaina,sau mai bine de gasca,sau puf de lebada?in fine,erau daia care ies din perna si te inteapa,dar mai apoi cand ies de tot plutesc in aer(asta e cel mai important,ca plutesc foarte mult timp in aer,sunt aproape imponderabili daca ai auzit!) pana cand intr-un final glorios ajung in punga aspiratorului.n-ai ce sa intelegi tu,din moment ce ii confunzi,si ai fi in stare sa scoti toti fulgii din toate pernele din palat ca sa imi arati cati de multi sunt,exista,si tot n-ai intelege,pentru absolut nimic in lume,ca EI nu traiesc in perne!idiotule!sa nu ma mai faci niciodata asa!ai inteles?astia nu-s fulgi!si nici aia nu sunt!si nici NU vor fi vreodata!si nici nu ai cum sa ii vezi pe aia pe care mi-i arati tu!tu ii vezi doar pe astia care nu sunt fulgi,iar aia din perne sunt imitatii!asa sa stii!

-roskolnikov....iar delirezi....

-ba nu!

Iar Roskolnikov se apleca deasupra balustradei,privi curtea palatului albita,ridica un picior peste,apoi pe celalalt,se mai uita un pic pe cerul plumburiu din care cadea zapada,inspira aerul inghetat si sprijinindu-se in maini,isi facu un mic avant,dupa care isi dadu drumul in gol.

In culmea savurarii caderii,este smucit.Razumihin il prinsese de pantaloni.

-IDIOTULE!

Nimic nou,absolut nimic

Cea mai frumoasa mireasa. Nimic nu are un inceput precis,unul general. Pentru fiecare momentul incipitului este diferit,cu atat mai diferit este cel al sfarsitului. Pentru unii,anumite lucruri nu se termina niciodata. Totul este teribil de relativ. Daca am realiza ca nici macar pamantul pe care calcam nu scapa de indoieli atunci probabil ca am innebuni.Ne-am obisnuit sa fim siguri de multe,incercam sa fim siguri de tot ce ne inconjoara,in speranta ca vom fi capabili sa luam decizii mai usor.De cate ori nu vi s-a spus sa fiti siguri pe voi?De ce?Pentru ca asa ar fi mai bine,de fapt,asa v-ar fi mai usor.Dar daca ne-am da seama ca tot ce facem este la nimereala,ca de fapt nu exista precizie?Ca absolut nimic nu e sigur,dar in cel mai bun caz probabil/plauzibil.Poate ca am fi niste oameni vesnic emotionati de ceea ce ar urma,iar la batranete am ajunge dezinteresati,am fi satui de atata inexactitate.Mai mult ca sigur pe aici aberez,dar stiti acele surprize,acele lucruri neprevazute care schimba totul. Poate ca drepturile noatre sunt sigure,ca si trecutul....desi...acela nu,nu este sigur,pentru ca noi nu avem o percepere obiectiva.Dar drepturile pot fi incalcate.Dreptul la visuri se presupune ca nu ni-l poate lua nimeni.De asta atatia oameni tin cu dintii de libertatea lor,ca sa isi pastreze macar ideea ca pot face orice.Aberatiile astea probabil ca le aveti cu totii in minte. Asa ca de ce le mai spun eu?Degeaba.Nu am nimic de spus. Am fost plecata,m-am intors,si am senzatia ca nu am fost nicaeri.In toata detasarea mea,mi-a fost dor de obisnuinta,de rutina,poate pentru ca eu nu ma plictisesc.Lucrurile acelea mici,pe care in general uitam sa le luam in seama,fac totul mult mai frumos... Mi-am dat seama de ceva(eu am numai constatari).La inceput mi s-a parut condamnabil,dar apoi mi-am dat seama ca nu e,ca este perfect uman,normal. Nu iubim o persoana,iubim doar ceea ce este ea pentru noi.Iubim o atitudine,o mangaiere,un raspuns,un zambet.Avem un motiv principal,ceva de baza,un centru care face si invelisul sa para mai roz/mov.Si ajungem sa placem intregul. Atat timp cat intregul se ia dupa motivul principal,cat timp se imbina ca un puzzle.Mintea noastra foarte jucausa ne face sa ne imaginam cum ar fi persoana respectiva in orice ipostaza dorita,ajungem sa vedem idealul practic. Dar adevarul este foarte departe.Daca se intampla cumva,sa nu zic prin absurd,ca persoana respectiva sa ajunga in postura dorita de noi-prieteni,iubiti/e,colegi/e,etc si tot nu realizam ca este o persoana normala. Cum este o persoana normala?Trist,dar oricine are o atitudine diferita,acea masca despre care ati invatat la psihologie.Cate o masca adecvata pentru fiecare imprejurare. Nu vedem decat o masca,cea care ne este adresata noua,si nici pe aia nu o investigam prea mult. De aici vin majoritatea deceptiilor.Ceea ce vedeti nu este ceea ce vedeti,este ce vrea si poate sa fie,dar nu ceea ce vedeti,simtiti sau credeti.Practic,oamenii nu pot iubi un intreg,dar doar o parte. In cel mai bun caz pot accepta restul,dar nu fara a se simti tradati,de parca o persoana ar trebui sa fie plata,sa nu aiba nici o surpriza de aratat.Oamenii sunt prin definitie fiinte egoiste,mai ales intre ele!Nu spun nimic nou aici,asa ca ma voi opri.Ai naibii tantari!Nu e tristete...e doar obisnuinta. O vara frumoasa in continuare!